Vara aceasta, în perioada 22-25 iunie 2010, am avut ocazia de a vizita capitala ineditului, a inefabilului, capitala unde două universuri ni s-au întretăiat la picioare -Bruxelles. Venind ca un proiect, prin care urma să devenim familiari cu activitatea Parlamentului European, această vizită a sfârşit prin a lăsa o parafă fină în adâncul fiecăruia dintre noi – parafă peste care, personal, ori de câte ori îmi trec mâna, reuşesc să inspir încă o dată rafinamentul acelui aer îmbătător.
Îmi este peste putinţă să pretind că în aceste rânduri voi reda exact cele văzute – nu, eu voi prezenta lumea pe care au văzut-o ochii mei, –emoţiile şi trăirile care s-au filtrat uşor, uşor către eternintatea fiecăruia. După zborul de două ore şi jumătate, la executarea primului pas în afara scării avionului, am simţit cu toţii un entuziasm pulsând undeva adânc, adânc înăuntru. Ne trezisem, se pare, întru totul, într-o vibraţie ce avea să ne coloreze vreme de patru zile.
Bruxellesul, în opinia noastră, a reprezentat într-adevăr centrul Europei – inima acesteia, locul din care sângele pleacă spre a trezi la viaţă corpul şi spiritul. Astfel, el a devenit oraşul în care misterul, frumosul şi inefabilul se împletesc subtil, spre a dezvolta unicitatea şi grandoarea unei înşiruiri de clădiri, care a devenit, dincolo de efemer, un suflet. Astfel, am început prin a vedea unele meridiane şi, eventual, câteva paralele, sugerate, la început, de schiţa ce începea să prindă contur dincolo de ferestrele autocarului, acolo unde se năşteau din nou şi din nou rafinamentul, viaţa parfumată a Bruxellesului. Magazine mici, cu vitrine simbolice se ridicau în unduiri graţiose din pavajul bulevardelor înguste, care ne ducea cu gândul la atmosfera secolului XIX. Astfel, ni se dezvăluia un tablou în lucru, care, pe măsură ce înaintam, se colora tot mai mult sub răsucirile atente ale pensulei, până la destinaţia noastră – hotelul aflat nu mai departe de o suflare de impunătoarea piaţă Grand Place.
Am trăit fiecare zi pe deplin, în toate cele 1440 minute ale celor 24 de ore ale sale. Astfel, în dimineaţa zilei de 23 iunie, sala de mese radia a nerăbdarea unor aventuroşi, care se pregăteau, asemenea unor şcolari în primul lor cincisprezece septembrie, să păşească într-o ambienţă cu totul nouă, dorită inovatoare – Parlamentul European. Îmbrăcaţi în propria carte de identitate –uniformele atent alese-, eram gata să vorbim despre noi ca elevi ai Şcolii Nr. 22 « Mircea Eliade ». Acum, odată ajunşi, am fost primiţi ireproşabil într-o clădire cu arhitectură modernă, care m-a marcat prin ingenioasa structură metalică ce traversa culoarul scărilor – o sumedenie de bare metalice se îmbinau uşor între ele, unduindu-se şi întrepătrunzându-se în jocul lor ideal, având menirea de a simboliza unitatea statelor europene, care, la vibraţia unuia, vor vibra toate în semn de solidaritate şi profundă apropiere. Am fost introduşi, apoi, în sala de conferinţe, unde am reuşit să ne strecurăm în istoria acestei instituţii, prin intermediul unei discuţii deschise şi uşor accesibile. A fost o experienţă care ne-a pus faţă în faţă cu o altă parte a acestei călătorii – una, care, deşi oficială, ne-a fost prezentată într-o ambienţă plăcută şi inovativă.
Am fost, apoi, expuşi modernismului si măreţia Atomiumului, care îşi ţine nestingherit fruntea sus încă din anul 1958, când arhitectul Andre Waterkeyn a conceput cei nouă atomi ai unei molecule ca fiind centrul Târgului Mondial din acelaşi an. A urmat, apoi, grandoarea crescândă a Mini-Europei, care, într-un spaţiu de câteva hectare a adus valorile europene aproape una de cealaltă, în ideea de a valorifica cultura tuturor şi a fiecăruia dintre state – astfel, Turnul Eiffel poate oferi, în acel cadru, o privelişte nemaipomenită către Big Ben-ul Londrei ori Colosseumul Romei, iar Palatul Mogoşoaia, al României, se poate bucura nestingherit de compania Acropolelor din Atena ori a numeroaselor castele din ţări precum Irlanda, Austria sau chiar Portugalia. În acest fel, ideea de diversitate este accentuată şi mai mult de piaţa Grand Place –dominată de clădirea Primăriei din Bruxelles, Casei regale ori a Caselor Ghildelor medievale, în cuprinsul căreia, în fiecare an, în jurul datei de 15 august, se amenajează un covor de flori bienal. De asemenea, ni s-a istorisit legenda lui Manneken Pis – băieţelul despre care se spune că ar fi salvat de la flăcări întreg oraşul şi a cărui statuie se află în inima centrului vechi, la intersecţia străzilor Rue de l’Etuve şi Rue du Chene, unde, de câteva ori pe an, numeroşi turişti sunt atraşi de diferitele costumaţii pe care le adoptă acesta. A urmat, apoi, un inedit tur al Catedralei Saint Michel et Sainte Gudule, care îşi ridică coloanele în stil gotic pe dealul Trrurenberg, la limita dintre oraşul de jos şi cel de sus.
Totuşi, deşi presărat cu numeroase obiective demne de amintit, Bruxellesul a reuşit să transmită, totodată, şi mirosul fin al delicateselor belgiene, asemenea ciocolatei fine, căreia localnicii i-au închinat chiar şi un muzeu ori diverselor sortimente de bere, care împânzesc restaurantele micilor bulevarduri şi, de asemenea, a reuşit să trezească în noi, un grup de spectatori entuziaşti, o plăcere deosebită pentru cultura acestui colţ ferit de spaţiu şi timp, la care se adaugă pofta incontestabilă de a mai asculta chiar şi numai doua fraze rostite de incontestabilul pictor belgian.
Acum, reflectând la textura uimitoare a tabloului, care ne-a atins adânc, mult înăuntrul fiinţei noastre, putem afirma că nu doar în acesta, ci şi în multe alte sensuri, Bruxellesul a reprezentat, într-adevăr, sinteza şi simbioza rafinamentului, care, glazurând misterul, a creat acea unicitatea spre care fiecare dintre noi aspira atât de diferit într-o asemenea apropiere. Acum, când parfumul micilor străduţe vibrează palid în scurte emoţii, pot spune că ne-am regăsit în acel „noi” al Bruxellesului, care, uneori, doar uneori, tresaltă în ambalajul micilor sticluţe de eternitate.
Dinu Larisa-Maria – eleva
Clasa a VIII-a C
